Ma uitam într-un documentar la niște fotografii vechi din anii 1900-1930, și mi-am dat seama ca înainte existau mai multe fotografii personale imprimate pe hârtie decât exista in ziua de azi, ca altfel nu le puteai vedea. Mă uitam cu interes mai ales că știam că atât fotograful cât și cei fotografiați sunt practic morți, chiar dacă și lor, ca și noua, li se părea ca vor trăi o veșnicie și uite că s-a întâmplat să termine cu treaba pe planetă. Cu noi oare ce va fi? Eu am fotografii pe hârtie doar de când eram copil, cele noi le am pe facebook, hi5, flickr și in PC. Oare vor rămâne acolo o veșnicie să le vadă cei ce vor trai când noi o să dăm ortu’ popii? Bineînțeles ca nu vom muri toți odată,vom muri pe rând și va fi un fenomen interesant. O să se creeze albume cu prietenii decedați, cei mai activi pe twitter vor face liste cu „death people”, pe facebook vor apărea aplicații gen “churchvile”, cutarescu invited you at nush’ ce church, fotografia de profil se va umple de comentarii gen „RIP” sau „dumnezeu să-l odihnească” (apropo eu prefer rip) și bineînțeles nimeni nu va spune ceva rău de răposat. Alți vor spune reconfortanți ca “de acolo de unde este el sigur ne citește comentariile și zâmbește” etc. Despre moarte se poate vorbi la nesfârșit, mie unu nu mi-e frica de moarte ci mi-e teama de reacțiile mele in momentele dinaintea ei, când moartea s-a produs numai simți nimic deoarece toate impulsurile electrice din creier care țin toate amintirile și simțurile la un loc se vor opri deci nu vei mai ști sau simți absolut nimic, ca și cum ai scoate un harddisk din priză. Până atunci mai sunt de făcut, din fericire, multe fotografii și multe statusuri de schimbat :)