Intru in camera, ea doarme, ma GANDEAM la o intrebare si in secunda doi imi raspunde la intrebare, vorbind in somn, inainte ca eu s-o pun cu voce tare? Cat de tare e asta?
Intrebarea ce aveam de cand sa io pun e “daca mai sunt tantari care o deranjeaza”
raspunsul a fost destul de clar – “da, tot mai sunt”
O fi ceva fizica cuantica la mijloc da’ tare placut e sa vezi si sa simti fenomenele astea.

De vreo sase-șapte ani m-am stabilit în Spania după cum știți multi dintre voi. Fiind dependent de oameni, am început imediat goana după prieteni, am aruncat plase și undițe doar s-o prinde ceva. Ba pe la servici-uri ba din întâmplare s-a format un grup, grup in care am început să funcționez. La prima strigare, nu neapărat a mea,se făcea ceva chiar dacă era orice  ieșire din oraș, la o gradina zoologica, la o plimbare într-un oraș mai mare, la un grătar peste noapte la munte sau foc de tabăra cum îmi place să-l numesc și multe altele, până m-am trezit având multi amici iar grupul s-a desprins ușor ușor eu neștiind ce să fac să-i țin aproape. S-au exclus unii pe alții ori că nu se suportau ori că s-au înfundat canalele de comunicare dintre ei. Înainte stabileam totul la telefon, nu foloseam internetul ca acum, unii nici n-aveau computere, acum avem internet și pe telefon și acasă, ne pândim permanent pe facebook și  Ymessenger iar când e vorba să o luam de nebuni (continue reading…)

Sunt momente în care nu simt nimic, nici bucurie, nici furie, nu sunt nici obosit nici agitat, nu mi-e foame nici sete, nimic nu mi se pare ciudat. Încep să cred ca numai am grija zilei de mâine, nu mai tresar când mi se spune „gândește-te ca sunt vremuri grele” sau „nu te vad bine asa”. E ca atunci când auzi fluieratul în urechi după o explozie, te simți detașat de tot zgomotul vieții. Nu am ipoteca deci nici sentimentul ca sunt proprietar, nu sunt legat de nimic, nici măcar de vreun job fix iar viata… mă văd ca într-o mare petrecere pe care, în prealabil, am organizat-o, merg de colo colo și gust din toate paharele, în funcție de ce am organizat, socializez cu oamenii pe care i-am invitat. Mereu apar câțiva deștepți care sar pe mine cu învățăturile menite să mă călăuzească „așa nu faci nimic”… – dar ce dracu trebuie să fac? Trebuie să joci după reguli care ii transforma pe oameni în roboti ambițioși dornici de a avea, sa nu cumva sa fie mai prejos ca ceilalți, merg si construiesc încontinuu sa ajungă cat mai sus fără sa știe ce va face acolo bolnavi și îmbătrâniți, se gândesc numai la sosire iar la drum în sine fără sa gândească spun “asta-i viata!”, sunt oamenii care nu-și mai amintesc când avut ultima oara parte de o porție buna de râs , nu mai au chef de comunicare, nu mai au timp de ei, nu se mai îndrăgostesc de nimic, weekend-urile trec pe ascuns și sunt obosiți… m-am săturat – Asta trebuie să facem în viata? Pentru mine asta înseamnă, de fapt, să renunțăm la viata și deocamdată nu vreau. Vreau doar să mai servesc un pahar bun… înainte de culcare.